A cui e Dunarea? | Info Giurgiu

You are here: Info Giurgiu

Coferinta tinuta la Giurgiu de Nicolae Iorga.

9 Noiembrie 1908

A cui e Dunarea? O intrebare al carei raspuns a fost dat de istoricul Nicolae Iorga, in conferinta tinuta la Giurgiu, in ziua de 9 Noiembrie 1908, si, asa cum veti afla din continutul articolului, Giurgiu a avut un rol insemnat de-a lungul timpului in ce priveste “chestiunea Dunarii”.

"La aceasta intrebare dau doua raspunsuri, care pot fi deosebite, diplomatia si istoria. Unele state au unele pareri cu care nu se invoiesc celelalte State. Pentru a gasi adevarul sa intrebam insasi trecutul acestei ape, asa de romanesti in cea mai veche legenda ca si in cea mai sigura realitate.

Odata, pe un mal si pe altul erau tracii, carora li se zicea uneori si Geti ori Traci (barbari), dar avand o veche cultura, armonioasa si completa, pe care o pastram si astazi, in felul de zidire al caselor de la tara, in taietura si culoarea vesmantului popular, in sfiala cuminte ca si in focosul avant, razboinic al neamului nostru. Pescari pe valuri, mai tarziu plugari, pastori traci, in unele timpuri razboinicii traci, aceia au avut de-a face cu Dunarea. Astfel, prin ei, netagaduiti stramosi, ne vine noua ca mostenirea cea mai batrana, Dunarea.

Trece vreme si se ivesc Romanii. Malul drept e intai al lor, malul inalt de stanci, facut pare ca pentru a stapani celalalt mal, de ape moarte, de papuri si rogozuri, de pustii paduri pitice. De acolo ei n’au gandul sa ia in stapanire saracia inaintasilor nostri, dar acestia-l tulbura si-l intetesc prin navalirile lor necontenite, dupa o prada care-i hraneste.

Intai se iau masuri de aparare. Se ocupa pe malul stang locuri potrivite pentru paza; se fac pe ele noi cetati, castre, turnuri de straja. Apoi, nelinistea urmand, se cauta dusmanii in chiar cuibul lor de prada, in Sarmisegetusa Hategului, si se sfarma pentru totdeauna puterea lor.

Acum Dunarea e romana. Un pod roman, apoi mai tarziu altul, o injuga. Legiunile pazesc de pe amandoua malurile. O flota stapaneste apele. Marfurile plutesc pe cursul ei de la o margine a Daciei la alta. Si de la Romani astfel- avem Dunarea ca mostenire.

Apoi soarta raului se schimba. Un timp seicele, luntrile barbarilor noi, slavi, trec de la un mal la altul. Ei nu reprezinta o civilizatie, si nu pot da vre-un drept, si apoi sangele slavilor este si in sangele nostru ca si in sangele vecinilor, desi nu in aceiasi proportie.

De o stapanire bulgareasca pe malul stang, dupa ce Bulgarii din stepa spre Asia fac un stat cu Slavii din Moesia, nu poate fi vorba. Daca ar fi un adevar, ne-ar strica, dar ar trebui sa-l marturisim. Din fericire nu e unul. Lipseste orice marturie sigura. Iar un puternic argument logic arata ca Bulgarii n’au avut ce cauta la noi: flamanzi de prada, setosi de glorie, ei ravneau bogatia, splendoarea Constantinopolei, Tarigradului pe care-l visau domnii lor ajunsi Tari-de aici Taratul de astazi-, si nu puteau avea ochi si pentru bietele noastre smarcuri si dumbravi salbatice. Iar, cand, nimicindu-li-se Statul, Bizantinii au capatat malul dept, apoi si pe cel stang, ii putem reclama ca strabuni.Vorbind greceste ei isi ziceau <Romani> si infatisau Roma rasariteana. Ei nu puteau crea astfel drepturi decat noua, ramasita <Romaniei> Rasaritului.

Se infatiseaza tarile noastre. Pe la 1300 este un principat al Tarii Romanesti. In cateva decenii el ajunge la Dunare, si Mircea, nu Genovesii, -cari n’aveau ce cauta prin locuri unde taranii n’aveau nevoie de articole de lux-, intemeiaza langa satul Giurgiului, numit dupa un stramos Giurgiu (Gheorghe), cetatea Giurgiului, in insula care asteapta sapaturi pentru a da la iveala, de sigur, adevarate comori.

Romanii sunt acum la Dunare, -- ca Stat si ca neam.

Nu credeti pe cei cari vorbesc de portul bulgaresc, de obarsia bulgareasca a locuitorilor baltii. Mircea a venit cu ostasii sai, cari au ajuns apoi stapanitori de mosii, intemeietori de sate. Bulgari, au adus de peste Dunare, intorcandu-se din campanii de prada, si el si alti Domni, urmasi lui, asa precum au adus Rusi, cu prilejuri asemenea, Domnii Moldovei. Dar precum Rusii de prin Dorohoiu si Botosani nu sunt de atunci, --caci i-am fi desnationalizat demult--, ci au fost adusi pentru agricultura mai intinsa si mai intensa de proprietarii romani cari capatasera prin tratatul de la Adrianopol dreptul de a-si vinde granele in Europa, tot asa la aceasta data si pentru acest scop, au fost adusi pe malul stang al Dunarii, bulgari cari astazi arata ca-si mai aduc aminte de obarsia lor.

Mircea n’are insa pentru tara si pentru neamul sau numai malul romanesc al Dunarii, ci si celalalt . Inaintasul sau, Vladislav, <Vlaicu-Voda>, a luat Nicopolul, si a tinut un timp Vidinul. Dar aceasta insemna si puterea asupra Tinutului, asupra malului de langa aceste doua cetati. Mircea insusi, Domnul Dunarii, isi pune capitanii in Silistra, a lui e si Chilia de la gurile Dunarii. Deci el are tot malul stang pana la varsarea puternicului rau in Marea noastra.

Astfel, acum Dunarea e apa romaneasca, macar in acei putini ani, in care se cuprinde marirea, intemeietorului adevarat al Principatului muntean.

Indata, insa, vin ca urmasi ai puterii Bizantinilor, Turcii. Cetatile de pe malul drept ajung iute in puterea lor; cele de pe malul romanesc au pe incetul aceasi soarta.

Giurgiul, de atatea ori atacat de ai nostrii, li ramane.

………………………………………………………………………………………………

Asa a ramas cursul apei pana la 1829 cand rasboiul ruso-turc ne-a dat inapoi tot malul robit al Dunarii, de care am fost indepartati peste patru sute de ani.

Era drept ca noua sa ni se intoarca Dunarea. In adevar, de la noi o luasera suzeranii nostri, a caror putere se retragea acum cu rapeziciune. Dar malul drept era inca turcesc si tunurile din Silistra, Rusciuc, Vidin, stateau indreptate asupra dusmanului ce s’ar ivi peste apa.

………………………………………………………………………………………………

Se prevedeau noi discutii pentru intregirea masurilor relative la Dunare in 1883. Inca din 1882 incepu schimbul de note. Austria, sprijinita de reprezentantul francez in Comisia Dunareana, Barere, care-i precisa punctul de vedere, voia sa se creeze pentru elaborarea de regulamente o comisie mixta, -- residand la Giurgiu—in care ar fi avut glas si ea, desi nu era riverana de la Virciorova incoace, si la care ar fi delegat si un membru al Comisiunii Europene, pe rand, --pastrandu-se ca semn de deferenta, Austriei, presidentia.

Romania protesta impotriva acestei pretentii. Ea reclama si dreptul ei de a fi primita la dezbaterile conferintei din Londra. Italia-I sprijini cu deosebita caldura cererea, pe care nici alte puteri nu credeau ca trebuie s’o respinga. Dar Germania lui Bismark, care ne impusese o rascumparare oneroasa a Cailor Ferate facute de Strosberg si voia sa ne impuna incetatenirea in masa a Evreilor, aduse obiectia ca, dezbaterile fiind o urmare a celor din Berlin, nu poate fi admisa Romania, care nu luase parte la acelea. Argumentul, prezentat cu rea-vointa, era insa, peremtoriu. Astfel, Bulgaria vasala fiind admisa in Sala Conferintei, Romania trebui sa decline onoarea unei presente consultative.

Fara noi se hotara despre apele noastre. Se parasi ideea Austriei de a imparti Dunarea, nu in domenii de influenta pentru puterile de pe malurile respective, ci in sectoare longitudinale, impartite arbitrar,--Guvernul bulgaresc avand dreptul de a propune comisiunii mixte un inspector bulgar pentru sectorul Portile-de-fier-Gura Timocului!

Conventia de la Londra cuprindea clauze deosebit de grele si jignitoare pentru noi. Jurisdictia Comisiunii Dunarene, pe care tratatul din Berlin o declarase, cu totul neatarnata de autoritatea teritoriala, se intindea acum pana la Braila, prelungindu-se durata Comisiunii pe douazeci si unul de ani, cu drept de prelungire din trei in trei ani. Alcatuirea comisiunii mixte se facea intr’un sens opus dorintelor noastre. Austria ramanea stapana a-si face lucrarile la Portile- de- fier.

Potrivit cu ce hotarasem, nu s’a recunoscut de Romania aceasta Conventie, si astfel ea a ramas pana astazi litera moarta, oricat ar crede un sef de partid roman, intr’un mare discurs politic, inchinat tocmai acestei chestiuni, ca in adevar Dunarea pana la Braila e a Comisiunii Dunarene. S’a dovedit astfel, in chip stralucit, ca orice ar planui si decreta diplomatia si fata de un Stat mai mic, ea nu’l poate pagubi si umili in adevar decat numai cand acest Stat insusi nu afla in el energia ce trebuie pentru a se impotrivi.

Spre Dunare in chip firesc, ca spre intregirea fireasca a fiintei noastre nationale, ca spre cea mai veche si adevarata mostenire a noastra se indreapta gandul Romanilor. N’o vom capata prin negocieri, prin tratate si conventii, si nici chiar prin corabii si slepuri grecesti, care arboreaza din interes, de la conflictul cu Grecia incoace, pavilionul roman, nici prin circulatia de la un port bulgaresc, unul romanesc, si nici, in sfarsit, prin podul de la Cernavoda, ori prin acela pe care ar fi sa-l facem spre malul sirbesc.

Un rau e, cum s’a spus si s’a repetat de atatea ori <un drum care merge>. El e al celor care se poarta mai mult pe dansul. Astfel drumurile Europei au fost la inceputul veacului de mijloc ale barbarilor care umblau necontenit pe ele. Mai tarziu, prin stapanirea drumurilor au ajuns Turcii sa ia in stapanire Peninsula Balcanica.

Vrem Dunarea? Sa lucram, sa economisim, sa acoperim marele rau cu vase ducand produsul muncii nationale. Atunci ea (Dunarea), se va gasi de fapt supt steagul nostru, care-i va stapani mandru valurile."

Actele privitoare la chestia Dunarii se gasesc in publicatia franceza aparuta la Berlin, a

d-lui D. A. Sturdza.

Comments (0)

Scrieti comentariu

Your Contact Details:

Nume:

Email:

Comentarii:

Titlu:

UBB: